Ioan Tanoviceanu (1858-1917)

Versiune gata de tipărireVersiune gata de tipărire

 

    " Toate aceste reforme sunt de sigur în favoarea infractorilor; oare nu s'ar putea găsi vreo reformă în legislaţiunea penală şi în favoarea oamenilor de treabă, care şi ei au oarecare drept la bunăvoinţa legiuitorilor [...] ? "

 
[Ioan Tanoviceanu, părintele doctrinei penale româneşti]

 

Ioan Tanoviceanu s-a născut la 18 ianuarie 1858, pe moşia părintească în comuna Glodu, judeţul Dolj şi silit să plece din Bucureşti, din cauza războiului şi a ocupaţiei germane, moare departe de patria iubită, la Odessa pe 8 aprilie 1917, la vârsta de 59 de ani. Fratele său mai mare Gheorghe Tanoviceanu, judecător, prim-preşedinte al Curţii de Apel Galaţi (1910-1914) a murit la etatea de 61 de ani, în decembrie 1914. A avut în familie şi alţi jurişti de prim rang; la 30 decembrie 1904 se căsătoreşte civil şi religios2 cu fiica eminentului magistrat G.E. Schina (prim-preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti între 1895 şi 1900, procuror-general al Înaltei Curţi de Casaţie între 1900 şi 1905, prim-preşedinte al Înaltei Curţi între mai şi nov.1905).

Studiile liceale le termină strălucit la liceul Carol I din Craiova, după care în 1880 Universitatea din Bucureşti îi acordă diploma de licenţiat în drept cu teza "Despre efectul convenţiunilor în dreptul roman şi român", Tipografia Lipscani.

În 1884 Facultatea de Drept din Paris îl proclamă şi ea doctor în drept "magna cum laude".

Dotat cu o inteligenţă sclipitoare, tânărul jurist era un bun cunoscător al mai multor limbi străine, ceea ce i-a permis în timpul studiilor să asimileze valorile epocii sale, în mod special preceptele noii doctrine pozitiviste, în care întrezărea o "largă deschidere pentru progresul României".

Reîntors în ţară, Ioan Tanoviceanu începe o strălucită carieră juridică, de magistrat la Tribunalul Ilfov, apoi Iaşi (1885-1889), hotărât ca alături de marii oratori judiciari şi profesori de drept să creeze o mentalitate nouă "în pretoriul justiţiei române".
Participă astfel la procese de răsunet, printre care şi cel intentat de I.L.Caragiale lui C.Ionescu-Caion pentru infracţiunea de calomnie prin presă, când împreună cu Barbu Ştefănescu-Delavrancea conduce cu talent oratoric, curaj şi forţă de convingere dezbaterile judiciare.
Reputaţia sa de jurist cu solide cunoştinţe a fost repede apreciată de personalităţile vremii. Aşa se face că, în 1890, Ioan Tanoviceanu e invitat să ocupe Catedra de Drept şi Procedură penală la Universitatea din Iaşi, iar în 1901, pe cea a Universităţii din Bucureşti, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Mărturiseşte că după 1889 cunoaşte doctrina germană...

Activitatea ştiinţifică a Profesorului în domeniul dreptului penal se întinde pe 20 de ani, începând din 1896 când publică prima sa lucrare importantă, "Creşterea criminalităţii în România" până în 1916, când părăseşte definitiv Bucureştii şi apoi ţara.
Ioan Tanoviceanu a fost un mare profesor de drept penal, cu dragoste de oameni. Însuşirile sale excepţionale, care radiau omenie şi bunătate, harul său de dascăl au determinat alegerea sa de 2 ori consecutiv în funcţia de decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti.
Mereu prezent în actualitatea vremii sale juridice, receptiv la tot ce înseamnă progres, Profesorul Ioan Tanoviceanu a realizat o operă ştiinţifică de mare deschidere, în care fiecare idee a constituit şi constituie un început de drum şi prilej de reflecţii pentru cercetătorii dreptului românesc. Contribuţia Profesorului Ioan Tanoviceanu la propăşirea ştiinţei penale româneşti este imensă, întrucât el imprimă doctrinei noastre o orientare ştiinţifică, în acord cu ultimele tendinţe ale timpului.

Astfel, Ioan Tanoviceanu are marele merit de a fi luptat pentru introducerea cazierelor judiciare în România, fundamentând teoretic importanţa folosirii lor în justiţia represivă, precum şi rolul lor hotărâtor în combaterea şi pedepsirea recidivei.

"...lupt de aproape două decenii să se introducă în ţara noastră cazierele judiciare, o instituţiune eminamente dreaptă şi folositoare, şi nu a fost cu putinţă să isbutesc, probabil fiindcă această instituţiune nu ar fi favorabilă infractorilor [...]

    În anul acesta, am avut multă speranţă, din cauză că actualul ministru de justiţie, d-l. Victor Antonescu, în mod spontaneu a voit să introducă instituţiunea cazierelor judiciare, şi m'a însărcinat să elaborez un antiproect în acest scop, lucru pe care l'am şi făcut [...]

    ...suntem încredinţaţi că, în curând nu va fi ţară, ori care ar fi cheltuelile ce ar necesita, (şi ele nu sunt mari) care să nu introducă instituţiunea cazierelor judiciare.

    Ca Român însă mi-ar părea rău ca România, să fie una din cele din urmă ţări care să adopte această instituţiune, mai ales că nicăeri ea nu ar fi mai folositoare ca la noi, fiindcă nicăeri boala becarianismului nu este mai acută ca în ţara noastră. "

    (Ioan Tanoviceanu-RPDP 10/oct.1914)

În treacăt fie spus, Profesorul era conştient că mereu invocata lipsă a banilor, accentuată şi de pregătirile de război ale ţării va amâna introducerea cazierelor judiciare la un moment postbelic.

Profesorul Ioan Tanoviceanu a fost preocupat şi să determine o stare mai bună în închisorile noastre, care acum un secol se caracterizau prin grave deficienţe de organizare a regimului penitenciar. Reinserţia socială a condamnaţilor, separarea infractorilor minori de cei majori şi a infractorilor bagatelari de cei recidivişti, dar şi problema administrării închisorilor la nivel central şi nu local au constituit preocupări ale Profesorului, dar şi a celorlalţi merituoşi colaboratori la Revista Penitenciară şi de Drept Penal.

Revista a apărut din 1912 până în 1915, cu destule sacrificii, sub îngrijirea Profesorului, care ocupa funcţia de Director. Este şi membru în redacţia Curierului Judiciar.

În rândul ideilor progresiste de care aminteam se înscriu şi cele privind egalitatea în faţa legii (penale)...

    "Iată egalitatea noastră înaintea legii: săracul plăteşte cu libertatea, cu bătaia şi ani grei de închisoare, pe când bogatul plăteşte cu bani şi tablouri de ale lui Aman. "

...cele privind adaptarea legislaţiei la necesităţile naţionale...
    "Un codice sau o lege străină se aseamănă cu o piesă de moravuri : spre a produce efectul dorit trebuie elaborată, iar nu tradusă.Că elaborarea e grea, o recunoaştem. Legiuitorul trebuie să aibă în vedere învăţătura istoriei şi cunoaşterea realităţilor naţionale; să studieze istoria trecutului şi să înţeleagă trebuinţele ţării pentru ca să facă o bună legiuire naţională[...] ; să nu uite că nu face legi universale, ci legi pentru români."

...cele privind fundamentul dreptului de a pedepsi, care este doar apărarea socială, iar nu responsabilitatea morală (şcoala clasică) sau responsabilitatea socială (Enrico Ferri)...

    "...în toată natura, începând de la materia anorganică, trecând prin regnul vegetal şi cel animal, şi ajungând la om, şi la propriul nostru corp, măsurile de apărare chiar prin distrugere, dacă nu există alt mijloc, sunt o lege a naturii..."

...cele privind aplicarea unor juste pedepse...

    "Şi de această boală a beccarianismului n'am scăpat, cu toate sforţările pe cari le fac de un sfert de veac, ca legiuitorii şi judecătorii să se lase de dragostea şi ocrotirea hoţilor şi asasinilor, şi să se gândească şi să se îngrijească şi de nenorocitele lor victime."

Opera sa de căpătâi însă, o adevărată "enciclopedie de drept penal" (după expresia profesorului I.Vişoiu-Cornăţeanu, colaboratorul său la revistă şi la catedra facultăţii bucureştene) o constituie Cursul de drept şi procedură penală, în 3 volume, 2 volume de drept penal publicate în 1912 la Editura Socec şi un volum de procedură, apărut un an mai târziu.
Autorul arată în prefaţa Cursului că acesta se adresează nu numai studenţilor şi profesioniştilor dreptului, ci "tuturor persoanelor care se îndeletnicesc cu chestiunile penale" , înţelegând prin aceasta inclusiv funcţionarii din închisori, de la serviciile de identificare, gardienii, medicii din sistemul penitenciar, persoanele implicate în societăţile de patronaj etc.
Emille Garçon, profesor penalist de Drept comparat la Universitatea din Paris, a publicat un articol în "Revue Pénitentiaire et de Droit Penal", nr. 1/1914, asupra Cursului, elogiindu-l pe autor :

    "Multă vreme legislaţia Regatului României n-a avut interpreţi naţionali. D-l Tanoviceanu [...] este un criminalist extrem de instruit şi foarte competent. Erudiţia sa este mare şi ştiinţa sa profundă.În toate chestiunile mai ales în cele pasionante şi delicate d-l Tanoviceanu a adus multă lumină. Documentarea istorică, doctrinară şi jurisprudenţială este completă şi sigură. [...] Opera sa este originală şi profund personală.[...] Savantul profesor din Bucureşti este un partizan hotărât al doctrinei care atribuie dreptului represiv funcţiunea apărării sociale.[...] Volumele sale au o mare valoare ştiinţifică."

În final, profesorul parizian cere ca opera românului Tanoviceanu să fie tradusă în franceză, considerând-o "o operă clasică în ştiinţa universală".

Profesorul Ioan Tanoviceanu apare ca doctrinar într-o perioadă când ştiinţa noastră penală era foarte săracă şi se simţea acut lipsa unei literaturi juridico-penale. Tratatul său reprezintă cu adevărat prima operă completă a ştiinţei penale româneşti, atât prin discutarea problemelor de istoric şi de filosofie a dreptului penal, cât şi prin interpretarea legislaţiei penale prin prisma evoluţiilor din societatea românească vreme de aproape 50 de ani (1865-1912), dar şi a soluţiilor consacrate în alte legislaţii. Reuşeşte să aibă o abordare holistică şi să trateze în lucrarea sa toate problemele ce se pun în legătură cu ştiinţa penală, subliniind aspectele juridice, dar şi cele sociale, morale, politice sau istorice.

Opinia Profesorului despre Codul penal de la 1865, inspirat mai ales din cel napoleonian de la 1810, dar în parte şi din cel prusian, este neechivocă : "...în codicele nostru penal redactat în grabă şi de persoane incompetinte sunt multe dispoziţiuni neraţionale."

Despre juraţi, opinează sever şi defavorabil:"adevăraţi inutili şi foarte periculoşi", întrucât achitările în faţa lor treceau de 50%. Curţile cu juraţi nu erau altceva, spune ilustrul Profesor, decât o "instituţiune medievală, maimuţată după Francezi, care şi ei o maimuţase după Englezi."

Profesorul, prin criticele aduse vechiului cod şi dealtfel prin întreaga-i activitate doctrinară, pregăteşte terenul pentru reformele Codurilor penale de la 1936.

Astfel, fundamentează în Cursul editat la Editura Socec ideea unei reacţiuni sociale ce are drept finalitate prevenţiunea, ceea ce reprezintă şi astăzi esenţa măsurilor de siguranţă, aspecte ce se vor regăsi în codurile penale româneşti ulterioare.

    "...ideea de pedeapsă, care implică ideea de expiaţiune....este o concepţiune contestabilă ca să nu zicem greşită. Cuvintele simple atacarea şi apărarea societăţii, ofensă şi defensă trebue să le înlocuiască."

Noţiunea sostitutivilor penali este chiar mai veche în arsenalul culturii juridice a Profesorului; ea transpare încă din 1890, din primul an al cursului său de la facultatea ieşeană. Pedeapsa nu trebuie utilizată decât "ca o ultimă ratio, ca un mijloc extrem, pe care [legiuitorul] nu trebue să-l întrebuinţeze decât după ce şi-a făcut datoria de a întrebuinţa în prealabil mijloacele preventive de educaţiune, instrucţiune şi înţelepte legi economice."

Un ultim aspect de menţionat este că Profesorul s-a pronunţat în favoarea pedepsei cu moartea, combătând părerile profesorilor Carl Joseph A. Mittermaier şi Francesco Carrara şi considerând pedeapsa cu moartea utilă întrucât "e cea mai exemplară din toate pedepsele, ea servă ca un mijloc de selecţiune a oamenilor, şi singură are de rezultat că împiedică absolut recidivarea infractorului." Însă de pe altă parte, Profesorul Ioan Tanoviceanu nu era de acord cu introducerea pedepsei capitale în legislaţia românească, opinând că ea nu ar fi populară respectiv oportună.

    "Opinia publică, care este ostilă pedepsei capitale, trebue preparată pentru a pricepe utilitatea ei, şi numai după aceea s'ar putea păşi la o reformă legislativă."

Ca încheiere la prefaţa Cursului de drept penal, Profesorul mărturisea:

    "În orice caz, sunt fericit că pot, publicând acest curs, să-mi îndeplinesc o datorie către studenţi, către colegii mei în ştiinţa dreptului şi către ţeară."

Profesorul Ioan Tanoviceanu a fost o figură emblematică a dreptului românesc, de o adâncă eruditie, un intelectual desăvârşit, membru corespondent al Academiei Române (din 9 Aprilie 1897), un patriot adevărat care a făcut cinste ţării sale, fiind primit ca membru al Uniunii Internaţionale de Drept Penal (organizaţie ştiinţifică fundată în 1889 de Franz von Liszt, Gérard Van Hamel, Adolphe Prins şi care s-a desfiinţat datorită primei conflagraţii mondiale, locul ei fiind luat ulterior de A.I.D.P. ), ce reunea somităţi în domeniu din ţări europene ca Rusia ţaristă, Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Italia etc.

Ioan Tanoviceanu s-a afirmat şi ca om politic, fiind ales, cu un an înainte de 1907, deputat de Covurlui cu susţinerea Partidului Conservator.

A fost un Om al timpului său, iar sforţările sale au dat roade peste timp, aşa cum însuşi şi-a dorit:

    "Dacă mai curând sau mai târziu, şi chiar atunci când noi nu vom mai fi, cele scrise de noi îşi vor găsi îndeplinirea lor, sau cel puţin vor face să se gândească la interesele mult iubitei noastre ţări, noi nu am lucrat degeaba şi truda noastră va fi cu prisosinţă răsplătită."

    (Ioan Tanoviceanu - Creşterea criminalităţii în România,pag.100)


Lucrări ale Profesoruluii (exemplificativ):

Curs de drept penal, vol. I, 796 pagini, vol. II, 627 pagini, Atelierele Grafice Socec, Bucureşti, 1912

Curs pentru procedura penală, 724 pagini, Atelierele grafice Socec, Bucureşti, 1913.

De l' intervention ou point de vue du droit international, Editure Larose et Forcel, Paris,1884

Un pericol naţional. Creşterea criminalităţii în România. Cauzele ei şi mijloacele de îndreptare, Tipografia Naţională, Iaşi, 1896

România sub raport moral, Tipografia Arte Grafice, Bucureşti, 1902

Or închisoare pentru datornici ori faliment, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1903

Criminalitatea în România după ultimele publicaţiuni statistice, Tipografia Arte Grafice, Bucureşti, 1909

Studii, articole ale Profesorului:

La question juive en Roumanie au point de vue juridique et social, Imprimerie Saint Michel, Paris, 1882

Legea libertăţii individuale, Curierul Judiciar, 1903

Legiferarea în Parlamentul României, Curierul Judiciar, 1906

Instigatorii, studiu apel pentru amnistia generală a participanţilor la Răscoala din 1907, Curierul Judiciar, 1907

Condamnarea la daune a achitatului în corecţional sau în simplă poliţie, Curierul Judiciar, 1909

Arhiologia juridică, Curierul Judiciar, 1910

Despre pedeapsa cu moartea, Curierul Judiciar, 1911

Complicitatea şi tăinuirea, Dreptul, 1915

Opere literare:

Un poet moldovean din veacul al XVIII-lea-Matei Millo, Bucureşti, 1890

Din luptele pentru neam :Răsturnarea lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1901

Marele spătar Ilie Ţifescu şi omorârea lui Miron şi Velişcu Miron, Bucureşti, 1910

Bibliografie:1.Revista Forum, mai 1988 ; 2.Curierul Judiciar,1/1905, pag.8; 3. M.I.Tanoviceanu - Contribuţia filozofică a lui Ioan Tanoviceanu la studiul dreptului penal, Editura Curierul Judiciar, 1937 ; 4. Articole din Revista Penitenciară şi de Drept Penal 1912-1915.

Poza din fundal este preluată din Dorina N. Rusu - Membrii Academiei Române. 1866-1999,Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.

Prezentare realizată de

Ion Nefliu,
Coordonator penale.ro

Nota Dvs: Niciuna. Medie: 4.8 (5 voturi)