Aprobarea prealabilă a episcopului, sub efectul dispozitiilor art.10 alin.1 lit. f C.proc.pen., în sistemul legislativ românesc

Printer-friendly versionPrinter-friendly version

av. Mihail C.Barbu, jurist Dana Barbu

Dispoziţiile Legii nr. 489/28.12.2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, au impus revizuirea statutelor cultelor, potrivit principiilor legale stabilite, şi supunerea lor recunoaşterii2 prin acte normative emise de Guvern.3

 Ca urmare a acestor dispoziţii legale au fost emise mai multe hotărâri de Guvern, dintre care amintim Hotărârea Guvernului nr. 56 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului organic şi administrativ al Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 57 din 24 ianuarie 2008; Hotărârea Guvernului nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române; Hotărârea Guvernului nr. 186 din 20 februarie 2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Reformate din România, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 171 din 5 martie 2008.

    În studiul nostru, ne oprim acum asupra dispoziţiilor art. 50 lit. e teza a doua din Anexa Hotărârii Guvernului nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române publicată în Monitorul Oficial al României din 22 ianuarie 2008, pentru a-i analiza efectele şi raporturile cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu Constituţia României şi cu legislaţia incidentă, prin prisma dispoziţiilor art. 10 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală.   

    Potrivit acestui text normativ clericii din parohii4 şi monahii5, cu excepţia unor arhierei, nu pot fi aduşi în faţa unei instanţe judecătoreşti fără aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, inclusiv în cauzele de interes personal. Clericii din parohii sunt diaconii şi preoţii, căsătoriţi sau celibatari, care îşi desfăşoară activitatea în parohii, iar monahii sunt călugării, hirotoniţi sau nehirotoniţi, şi călugăriţele, în orice treaptă sau rang monahal s-ar afla, inclusiv arhiereii. Unii arhierei, respectiv cei care au atribuţii de emitere a aprobării în baza acestei norme, nu intră în sfera acestei norme, pentru că nu se poate concepe ca aceia care ar trebui să emită aprobarea, sau care, având această putere, au delegat-o, să fie chiar cei faţă de care ar trebui exercitată acţiunea penală, intervenind un arbitrariu evident. Astfel arhiereii care nu sunt în sfera textului normativ indicat sunt patriarhul, mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii, în funcţiune. De asemenea, episcopii-vicari patriarhali, episcopii-vicari sau arhiereii-vicari cu atribuţii delegate pentru emiterea unei astfel de aprobări nu sunt incluşi în sfera de incidenţă a acestei hotărâri. Faţă de aceştia din urmă se poate exercita acţiunea penală în condiţii normale, fără limitări conform hotărârii Guvernului.

    Pentru a nu îngreuna analiza noastră cu folosirea unui limbaj de specialitate îi vom denumi pe toţi cei care apar ca subiecţi ai acestei norme preoţi, iar pe chiriarh sub denumirea de episcop.

    În acelaşi sens, al clarificării sensului textului normativ, o altă precizare prealabilă ce se impune are în vedere faptul că textul normativ nu impune condiţionări sub aspectul prezentării în faţa organelor de cercetare penală sau a procurorului, ci limitează doar aducerea preoţilor ortodocşi în faţa judecătorului.

    Analiza noastră va avea următoarele secţiuni:

    1. Raportarea acestui text la exigenţele convenţionale şi constituţionale, sub aspectul imunităţii de jurisdicţie acordată preoţilor ortodocşi;

    2. Stabilirea incidenţei art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală;

    3. Concluzii.

    1. Raportarea acestui text la exigenţele convenţionale şi constituţionale, sub aspectul imunităţii de jurisdicţie presupune raportarea art. 50 lit. e teza a doua din Anexa Hotărârii Guvernului nr. 58/2008 la exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale Constituţiei României.

    Neconvenţionalitatea textului este generată de acordarea unei imunităţi de jurisdicţie cu încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în doctrină subliniindu-se în mod clar că "acordarea unor imunităţi de jurisdicţie unor categorii de persoane, unor organizaţii internaţionale ori statelor nu este o limitare incompatibilă în sine cu dispoziţiile articolului 6. Trebuie însă asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate: este necesară existenţa unui puternic interes public care să justifice acordarea imunităţii iar, pe de altă parte, această imunitate nu ar trebui să fie totală. Spre exemplu, ar fi foarte greu de justificat o imunitate parlamentară care să se întindă asupra tuturor faptelor de natură penală şi nu doar asupra declaraţiilor cu caracter politic făcute în calitate de parlamentar sau o imunitate totală a poliţiei pentru neglijenţă în exercitarea atribuţiilor de urmărire penală."6

    În cazul preoţilor ortodocşi, avem însă o imunitate totală, ce vizează inclusiv cauzele de interes personal ale acestora, generată de o aprobare prealabilă emisă de un organ care nu corespunde exigenţelor de independenţă în mod arbitrar, fără existenţa unor criterii preexistente care să determine soluţia şi fără obligaţia de motivare a acesteia.

    De asemenea, nu există niciun interes public care să justifice acordarea unei astfel de imunităţi, caz în care nu se poate vorbi nici despre o relaţie de proporţionalitate.

    Sub aspect constituţional avem în vedere, prin introducerea acestui text normativ, încălcarea dispoziţiilor art. 16 şi art. 21 din Constituţia României, în condiţiile în care acest text acordă imunitate unor cetăţeni, generând un regim diferenţiat care nu respectă condiţia necesităţii într-o societate democratică şi limitând accesul la justiţie al celor care pot fi prejudiciaţi prin faptele penale ale unor preoţi.

    Pe lângă faptul că statul român nu justifică introducerea unei astfel de imunităţi pentru preoţi, trebuie observat că introducerea unei astfel de limitări în exercitarea acţiunii penale nu este nici în spiritul valorilor Bisericii. Întemeiată, în chip nevăzut, prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos şi, în chip văzut, la Cinzecime, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor7, Biserica este mijlocul creat spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor8, or preoţii sunt tocmai cei care, susţinând valorile, le transmit spre desăvârşire. În acest context, trebuie subliniat că Biserica nu poate apărea ca păvază a preoţilor care încalcă legile penale; ea îi primeşte pe cei care se pocăiesc, dar nu înlătură dreptatea. În aprecierile sale pe marginea noului Statut, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române arăta că în Biserică ierarhii cooperează cu clerul şi cu mirenii într-o lucrare comună9, or faţă de aceste afirmaţii este evident, pentru noi, că nu se poate îngădui o discriminare neconstructivă, cum este cea pe care o analizăm acum.

    2. Stabilirea incidenţei art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală. Potrivit art. 10 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală dacă “lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale” nu poate fi pusă în mişcarea acţiunea penală sau nu poate fi exercitată.

    În acelaşi timp scopul acţiunii penale este aplicarea unei sancţiuni penale, ceea ce presupune exerciţiul acţiunii penale în faza de judecată.

    Pe de altă parte, Hotărârea Guvernului nr. 58/2008 arată că preotul nu poate fi adus în faţa judecătorului fără aprobarea prealabilă a episcopului, ceea ce afectând scopul acţiunii penale o limitează putând determina scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea procesului penal. Prin urmare, nu se limitează prezenţa în faţa organelor de cercetare penală sau a procurorului, ceea ce permite punerea în mişcare a acţiunii penale în timpul urmăririi penale, dar prin imposibilitatea ajungerii în faţa judecătorului limitează posibilitatea atingerii scopului unei astfel de acţiuni. În mod practic acţiunea penală nu poate fi exercitată spre atingerea scopului, pentru că preotul nu poate ajunge în faţa judecătorului, dacă episcopul nu-şi dă acordul, în prealabil.

    Ceea ce nu permite însă a considera dispoziţiile art. 50 lit. e teza a doua din Anexă Hotărârii Guvernului nr. 58/2008 ca fiind apte a genera soluţii în baza art. 10 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală este tocmai faptul că această dispoziţie procedurală impune un element formal, de garanţie, constând într-o prevedere în lege a necesităţii autorizării, sesizării sau altei condiţii necesare pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale spre atingerea scopului său.

    Legea este, însă, potrivit dreptului intern românesc, actul juridic elaborat de Parlament, iar potrivit art. 115 din Constituţia României se permite în baza delegării legislative emiterea şi a unor ordonanţe pe domenii în care ar trebui să se intervină cu legi. Deci o condiţie în sensul art. 10 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală se putea impune doar prin lege sau ordonanţe ale Guvernului, în condiţiile prezentate anterior, sens în care prevederea într-o hotărâre a Guvernului a unei condiţii care intervine asupra acţiunii penale nu poate avea niciun efect.

    În formularea veche a textului analizat anumite organisme ale statului român au considerat total eronat că aprobarea episcopului ar intra în noţiunea de autorizare prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală (Adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti, nr. 135/VIII-1/2002; Adresă a Ministerului de Interne, Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, nr. 75958/20.04.2001), cu atât mai mult cu cât în acel moment o astfel de limitare apărea doar într-un statut intern, fără a exista un act normativ al statului român pe acest aspect.

    3. Concluzii. Faţă de cele prezentate anterior se desprinde concluzia că dispoziţiile neconstituţionale şi neconvenţionale, sub aspectele cercetate în acest articol, ale art. 50 lit. e teza a doua din Anexa Hotărârii Guvernului nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române nu sunt apte a genera măsuri întemeiate de dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală.

      Preoţii ortodocşi, vieţuitori prin valorile lui Hristos, cei alături de care am crescut, alături de care am învăţat ortodoxismul autentic şi printre care am trăit teologia faptelor, nici nu aveau nevoie de o astfel de imunitate, pentru că ei şi-au pus viaţa în slujba unor idealuri care nu ating sfera infracţională. Cât îi priveşte pe cei care purtând denumirea de preoţi sunt doar instrumente de ispită, aceştia trebuie să răspundă asemeni oricărui cetăţean pentru că nimeni şi nimic nu le poate susţine o poziţie superioară din care să sfideze limitele create de drepturile semenilor lor.  

 
Note

1 Pentru elaborarea acestei analize am avut în vedere materialul documentar publicat până la 5 aprilie 2008.

2 Legea nr. 489/28.12.2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 49 alin. 2 şi 3 coroborat cu art. 17, că recunoşterea statutelor şi codurilor canonice ale cultelor se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor.

3 Hotărârea Guvernului nr. 56 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului organic şi administrativ al Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 57 din 24 ianuarie 2008; Hotărârea Guvernului nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române; Hotărârea Guvernului nr. 186 din 20 februarie 2008 privind recunoaşterea Statutului Bisericii Reformate din România, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 171 din 5 martie 2008.

4 Art. 148 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române

5 Art. 74-83 şi art. 126-133 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

6 Mihai Selegean, Dreptul de acces la o instanţă - reglementat de articolul 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Revista română de Drept al afacerilor, nr. 5-6/2004, p. 70.

7 Pr. Prof. Univ. Dr. Dănuţ Manu, Curs de Istoria bisericească universală. Universitatea din Piteşti (nu este menţionat anul apariţiei), p. 8.

8 Pr. Isidor Todoran, Arhid. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică. Manual pentru Seminariile Teologice (nu sunt menţionate anul şi locul apariţiei), p. 299.

9 Preafericitul Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Noul Statul al Bisericii Ortodoxe Române. Libertate şi responsabilitate pentru comuniune în Biserică, www.patriarhia.ro (site-ul oficial al Patriarhiei române).

  Bibliografie

Constituţia României;

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ratificată prin Legea nr. 30/18.05.1994;

Legea nr. 489/28.12.2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor;

Hotărârea Guvernului nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române;

Codul de procedură penală;

Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române - extras, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 2003.

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. I, II, Ed. Paideia, Ediţia a III-a;

Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Ed. Global Lex, 2004;

Preafericitul Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române. Libertate şi responsabilitate pentru comuniune în Biserică, www.patriarhia.ro (Site-ul Oficial al Patriarhiei Române);

Mihai Selegean, Dreptul de acces la o instanţă - reglementat de articolul 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Revista română de Drept al afacerilor, nr. 5-6/2004;

Corneliu Liviu Popescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002), Ed.          All Beck, 2003;

Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Volumul I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, 2005;

Dragoş Bogdan, Mihai Selegean şi colab., Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, 2005;

Pr. Dănuţ Manu, Curs de Istoria bisericească universală. Universitatea din Piteşti (nu este menţionat anul apariţiei);

Pr. Isidor Todoran, Arhid. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică. Manual pentru Seminariile Teologice (nu sunt menţionate anul şi locul apariţiei);

Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, 2003;

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998.

©Toate Drepturile Rezervate,

av. Mihail C.Barbu , jurist Dana Barbu

No votes yet